Părădaisă uscată

Ziua asta de luni îmi pică precum o piatră în pantof şi nu ştiu de unde să o apuc şi cum s-o întorc.

Duminica de ieri a fost buimacă şi înghesuită cu mormane de ardei umpluţi, ardei copţi, ardei fripţi în ulei de măsline cu usturoi, ardei făcuţi pastă dulce cu miere, niţel bulion şi costiţă afumată pripită pe jar şi dată prin blender, mă rog, un dezmăţ de ardei pentru o expoziţie persoanlizată, pe care mosafirii au ras-o ca şi cum n-ar fi fost. Totul stropit cu vin aspru şi sec, de culoarea mierii, fără nume savant şi fără pedigriu, ceva de la ţară din butea cu cercuri ruginite.

Astăzi mi-am făcut program să mă apuc de uscat roşii pentru sezonul rece cu bocanci şi ciorapi de lână, fiindcă am aşa recoltă de tomate pe araci de nu mă ştiu descurca.

Şi fiindcă se anunţă temperaturi de groază cu explozii în soare, e numai bine să îmi scot ramele de uscat în grădină.

Şi vă învăţ să vă faceţi şi voi părădaisă uscată fiindcă delicatesa asta e ca perla din coroana regală.

Şi îţi trebe să ai niscaiva tifon pe care să îl întinzi între surcele, beţe, rame vechi de la tablouri, orice încropeală fiind bună.

Iar pânzăraia asta vine aşezată în plin soare, la loc ferit de vânt şi de praful şoselei, ca să înşiri pe ea roşile tăiate feliuţe precum lubeniţa.

Iar feliile vin pudrate cu sare, piper, cimbru şi busuioc, şi întoarse de două ori pe zi, de pe o parte pe alta.

Schepsisul e să scoţi cât mai mult din apa roşiilor ca ele să rămână pe tifon smochinite, întunecate la culoare, cu consistenţă de pergament şi aromă puternică de vară.

Eu usuc la roşii câte trei zile la rând aceeaşi tură, adăpostindu- le peste noapte de rouă şi umezeala aerului noptatic pe coridorul casei, iar când sunt mulţumit de consistenţa lor şi de culoare, le aşez în borcane intercalate sau nu cu căţei de usturoi şi torn ulei de cel mai bun ( de floare că nu am pensie destulă pentru cel de măsline) până în buza borcanului.

Unii îţi păstrează părădaisa unscată în pungi de hârtie ori în săculeţi de pânză, aninate la întuneric în cămară, dar mie mi se pare mai interesant uleiul care împrumută aroma de părădaisă şi părădaisa care se cunună cu uleiul aromat.

Atâta tot.

Iar la iarnă, când mi se face poftă, scot cu lingura roşii uscate, unse cu ulei şi pun într-o crăticioară să încropesc sos, ori adaug la tocanele grase, la ciorbiţe ori lşa găigană, sau pur şi simplu le halesc cu pâine proaspătă mai adăugând ţuică fiartă ori vin şi doamne cum mi se face vară în ianuarie şi în suflet.